L-am cunoscut pe Adrian Mutu cu ani în urmă. Am lansat cu ajutorul lui ziarul Averea, devenit Click, am fost la Roma, la nunta lui, dar, mai ales, am vorbit mult la telefon. Pe vremea când Averea (Click) se pregătea, Adrian acceptase să fie imaginea noastră. Eu eram directorul ziarului și mă număram printre cei mai interesați ca treaba să iasă bine. Din acest motiv vorbeam foarte des.
De peste tot, oamenii din jurul meu, pentru că eu mă lăudam că discut cu Mutu, erau foarte interesați ce face el, atunci. Probabil că este sufocat de această simpatie. Cred că nici nu știe să o administreze. Am să dau un exemplu. Bănel Nicoliță stătea la un bloc de mine. Ne întâlneam la magazinele din zonă, aproape, zilnic. Față de Miu, care a locuit și el pe acolo și se aliase cu toți boschetarii, Bănel părea un băiat cuminte, respectuos și liniștit. Dar boschetarii îl tot șicanau, probabil cu speranța că fotbalistul le va scăpa ceva mărunțiș. Am fost frapat de faptul că boschetarii respectivi erau totuși microbiști convinși și înrăiți.
Astăzi, de exemplu, îi pupau mâinile lui Bănel, care aștepta la rând la o alimentară, pentru că marcase un gol important, și câteva zile mai târziu, în același loc, aceleași persoane îl înjurau sever pentru că ratase.
Îi povesteam toate astea lui Mutu, la telefon. Mă gândeam că orice întâmplare din țară i-ar putea face plăcere, dar insistam și asupra faptului că viața unui fotbalist este ciudată, fanii sunt dificili și schimbători, iar tu, ca fotbalist de succes trebuie să ai moralul foarte robust.
Mutu mi-a dat atunci o replică care nu-mi iese nici astăzi din cap. El s-a mirat că Bănel nu s-a luat la bătaie cu boschetarii care-l înjuraseră. Poate o reacție firească a unui om tânăr, cu sânge care se încălzește repede. Dar o reacție sinceră. El mi-a spus exact ce gândea. Cam așa a procedat mai tot timpul în cariera lui.
Acum, dup