Il găseşti la Fez, în ceainăria de pe acoperiş, cu o carte pe genunchi, sub ploaia de stele. Sufletul lui preţios e ca aurul, metalul acela fără memorie. Pereţii locantei au faianţă albastră şi din pereţi ies aburi subţiri. Cartea se deschide mereu în acelaşi loc: "Deasupra oricărui drept este un adevăr şi deasupra oricărui adevăr este o lumină". Doar ziua, de afară se aud rugăciuni şi tocmeli - vine un miros de smirnă şi şofran, pe care mintea lui îl distilează dintre mirosurile grele ce se scurg dinspre tăbăcării, dintre mirosurile gunoaielor dospind (sub un cer atat de albastru, încât pare desenat de un pictor naiv), dintre mirosurile violente de mentă şi pătrunjel. Noaptea se lasă peste toate acestea ca o foaie de cort jilavă, ca un covor berber şi atunci începe să miroase, inconfundabil, a ceaslov răsfoit.
Bătrânul naadil molfăie între gingii o poveste - ca şi cum ar mesteca haşiş - şi descântă ceaiul, îl plimbă prin mai multe ibrice, apoi îi umple paharul de trei ori, după obiceiul locului. Primul - se spune - e amar ca viaţa. Al doilea - puternic, ca dragostea. Abia al treilea e dulce, ca moartea.
După câteva înghiţituri, pricepe povestea bătrânului, îi adună consoanele, înşurubează la locul lor vocalele lungi, vocalele scurte: kaan yaamaa kaan, a fost odată ca niciodată... Pe vremea când în minaret urcau muezini orbi, ca să nu vadă de sus toate mizeriile lumii, cei care aveau de luat o hotărâre petreceau o noapte în frigul deşertului. Numai acolo se vede cerul cu zodii şi luna despicată, aşa cum citim în Sura Al-Qamar. Acolo, cine are noroc se întâlneşte cu sine, dacă izbuteşte să iasă labirintul de voci - hawatif care te chemă în oaze ascunse, glasurile poeţilor morţi care încă îşi recită versurile...
... Nu-l căuta, e la Fez, în locanta de deasupra labirintului de străzi înguste, sorbindu-şi ceaiul, el - consilierul personal al lui Dumne
