Nici atunci cînd vedea şi putea scrie cu mîna lui, Borges nu s-a încurcat cu ticluirea vreunui roman. Acest gen nu intra în calculele lui artistice. A rămas toată viaţa credincios povestirii. Argentinianul care nu se simţea bine decît în bibliotecă şi în cafenelele unde-şi întîlnea prietenii literari a ştiut, înainte de a orbi, că îşi va trăi orbirea fără să sufere şi fără a deveni o povară pentru alţii.

Înzestrat cu o memorie uluitoare, a continuat să trăiască printre cărţi şi după ce a orbit. Îl obsedau Homer şi vechile cronici saxone, 1001 nopţi şi Enciclopedia Britanica. Îi plăcea cafeaua cu lapte şi ştia totul despre ceaiul de mate. Descoperise miracolul prin care un destin eşuat se poate transforma într-un destin eroic şi a scris o incomparabilă Istorie universală a infamiei. A istorisit ca nimeni altul despre onoarea cuţitarilor aleşi şi despre isuşi de pripas care Ii repetau fără să ştie destinul pămîntesc Celui adevărat şi irepetabil.

În căutarea perfecţiunii, lui i-a venit ideea că o capodoperă cartografică nu poate fi decît o hartă la scara 1 pe 1, dar că şi aceasta nu e decît o iluzie a perfecţiunii pe care schimbătoarea realitate o invalidează chiar din ziua apariţiei acestei hărţi care se vrea absolută, dar care devine revolută prin simplul orgoliu de a cartografia o realitate în permanentă mişcare. Pentru Borges o întîmplare războinică culeasă din cronicile vechi în care se confruntă un rege şi pretendentul la tronul său se întîmplă în acelaşi prezent etern în care doi cuţitari contemporani ajung să se taie într-o dispută de întîietate.

Pentru marele orb din Buenos Aires timpul nu e decît o paranteză între ceea ce ne leagă fără să ştim de cei care au trăit înaintea noastră ceea ce ni se întîmplă azi. Aşa se face că există un eroism al infamiei şi un eroism infam: depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Pentru Borges, aceeaşi