Un tânăr sărac din America a venit în România să-şi facă un rost în viaţă. La o echipă de baschet din Giurgiu. Era bun, poate cel mai bun, era coordonator de joc. Îşi ajuta părinţii şi surorile.
Visul lui românesc începuse să licărească atunci când a nimerit în labele unui personaj a cărui poreclă agenţiile de presă internaţionale nu trebuie să-şi bată capul s-o traducă: Gypsy Gypsanu. Ăstuia i s-a pus pata - zice, asistat de avocat - fiindcă Hardy n-o rupea româneşte şi i-a basculat trombonul de l-a făcut să audă câinii în Giurgiu. (Sunt atâţia demnitari care nu ştiu româneşte în ţara asta - nu-ţi ajung pumnii să-i înveţi limba gramatică).
Ce a urmat ştiţi, dacă nu cumva aţi avut şansa s-o tăiaţi de pe-aici: baschetbalistul a fost dus la spital, mai întâi i-au pus diagnosticul de comă alcoolică (nu băuse), apoi - probabil - diagnosticul de pojar, apoi au descoperit că n-au tomograf şi, în sfârşit, l-au dus la Bucureşti, unde a murit pe masa de operaţie. Ar fi putut să trăiască - poate n-ar mai fi jucat, dar ar fi găsit el ceva de visat şi o soluţie să-şi ajute părinţii şi surorile.
... Cum să continuu? E textul cel mai greu pe care l-am scris vreodată. Pentru că visul românesc al lui Chauncey Hardy a fost mai întâi şi visul meu, şi visul vostru. Visul nostru, al rezistenţilor, al celor care mai stăm pe-aici, unde viaţa unui om nu mai preţuieşte demult nici cât un scuipat.
Visul românesc a fost şi visul meu.
Un tânăr sărac din America a venit în România să-şi facă un rost în viaţă. La o echipă de baschet din Giurgiu. Era bun, poate cel mai bun, era coordonator de joc. Îşi ajuta părinţii şi surorile.
Visul lui românesc începuse să licărească atunci când a nimerit în labele unui personaj a cărui poreclă agenţiile de presă internaţionale nu trebuie să-şi bată capul s-o traducă: Gypsy Gypsanu. Ăstuia i s-a pus pata - zice, asistat de av
