Ce ați simțit când ați citit recenta scrisoare a domnului Liiceanu [nota editorului: e vorba de prima scrisoare a lui Gabriel Liiceanu] către ministrul Educației și Cercetării ? Îmbolnăviți de dezgustul față de domnia bunului plac al decanilor și al șefilor de catedră, dereglați de bruiajul mediocrității într-o instituție care trebuia să ne faciliteze împlinirea profesională, am fost treziți din resemnarea care ne-a adăpostit în ultimii ani. În acel moment, cei care așteptau un pionier au admirat această ieșire a unei personalități publice și, scârbiți de aerul închis al învățământului românesc, i-au mulțumit d-lui Liiceanu pentru verticalitatea și curajul de a aduce mărturie pentru penibila noastră sărăcie filozofică. A fost această reacție împărtășită pe scară largă de către studenții de la Filozofie ? Nu până la capăt. Am crezut, naivi, că ni se face dreptate, că, în sfârșit, din interior, avem promisiunea despotmolirii instituționale. Apoi, potolindu-ne furia care ne-a amețit în ziua de vineri și privind din nou datele concursului pentru ocuparea postului de lector, entuziasmul nostru s-a domolit. Am rămas, în cele din urmă, fideli principiilor expuse de dl Liiceanu, dar, în același timp, ne-am simțit trădați de domnia sa. Este dureros că intelectualii pe care îi avem și în care ne-am pus, în momentul primelor noastre lecturi, cele mai nobile așteptări, ne abandonează. Auzeam de ei când eram în liceu, le citeam cărțile, și îi lăsam să ne modeleze personalitatea. Astfel, purtați de dorința adolescentină de a le fi asemănători, ne-am îndreptat spre disciplinele umaniste. Ajunși studenți, optica noastră asupra acestor intelectuali s-a diferențiat. Iar dl Liiceanu, printre alții, nu mai era autorul unor cărți de literatură care treziseră în noi vise puerile, ci savantul și profesorul nostru, cel care a tradus Platon în limba română și a creat un limbaj conceptua