România astăzi pare ca măgarul lui Buridan, mort de foame - de tot şi la propriu - datorită incapacităţii de a decide dacă să se repeadă la grămada de fân din stânga sau la pajiştea cu iarbă grasă din dreapta (alţii preferă să pună în dreapta un jgheab cu apă, dar rezultatul incapacităţii de a opta e acelaşi). Pe de o parte, nu are bani şi deci nu are ce cheltui pentru a relansa prin consum producţia şi, implicit, economia cu întregul ei circuit. Pe de alta, este incapabilă să absoarbă mai mult de 4% din banii comunitari atârnaţi deasupra capului ei, datorită blocajului birocratic, al incapacităţii de a răspunde viabil exigenţelor programelor europene, din pricina altor disfuncţii (furtişagurile nu mai ţin, ne orientăm spre zone mai puţin drastic controlate).

Situaţia aceasta ne transportă nu în zona ridiculizării filosofiei despre determinismul moral a lui Jean Buridan, filosoful medieval francez, ci în zglobia lume a lui Păcală, unde umorul şi râsul nu maschează suficient lipsa de omenie, generozitate şi inteligenţă a majorităţii protagoniştilor, exponenţii unei lumi de aparenţă pitorească, însă, de fapt, rapace, obtuză şi atroce. Metoda lui Păcală, de altfel - aceea de a trata în parabole, prin ridiculizare - contemporanii caricaturali şi mizerabili ai satului şi târgului românesc de odinioară - este chiar cea care ne-a adus aici unde suntem. Ne-a creat alibiul compensativ al unei superiorităţi a inteligenţei native a săracului, dându-ne prilejul să ne refugiem mereu în pamflet şi bancuri, în loc să punem mâna şi să facem curăţenie în ogradă, alungând pe pustie lighioanele parazitare pe care le tot criticăm şi de care tot râdem, în timp ce ele ne drenează resursele vitale, înfometându-ne. Din acest punct de vedere, ne merităm, probabil, soarta, fiindcă atunci când cineva îşi vâră capul în sacul tău cu merinde, mâzgălindu-şi mutra lacomă, poţi, desigur, s