E marti, 18.30, Nerva Traian. Ma pornesc spre casa. Chiar am avut o zi buna, imi spun, si ma hotarasc sa fac o plimbare vreme de doua statii de autobuz spre Unirii, de unde iau metroul pana la Crangasi.
Nu vreau sa stric nimic din aceasta marti, ingramadindu-ma in 104. Sa incerc sa validez calatoria, sa nu mearga cartela, sa aud din nou vreun destept iritat de tauitul aparatului mereu defect: “E sold 0. Nu mai aveti bani”. Am abonament, dar nu conteaza. Nu ma obosesc niciodata sa reactionez la astfel de comentarii.
Asa ca merg pe jos. O sun pe Ana, o prietena din Iasi. Nu ne-am auzit demult si imi povesteste aproape 10 minute, fix pana ajung la metrou, ce a mai facut in ultimele luni. Vestile nu sunt chiar atat de bune, dar eu sunt ok.
De la Unirii, trei statii de metrou le trec in zbor. Imi verific emailul, mai intru putin pe Facebook, Texas imi canta in urechi, la un mp3 player vechi. Sunt inca relaxata. Si, uite, azi chiar nu mai am chef sa mananc nimic. Si asa trebuie sa slabesc vreo cateva kilograme. Nici macar gandul asta nu-mi strica starea zen. Voi cumpara totusi niste struguri. Am chef de struguri. Tot am ajuns in Crangasi si e piata aproape. Vad luminile aprinse. E deschis.
Pana la etaj, unde sunt fructele si legumele, urc pe scari, nu cu liftul. Ajung in fata unei tarabe numai cu struguri, dar ma nemultumeste pretul: 4,99. Sigur gasesc mai ieftin. In plus, vanzatoarea asta intotdeauna te intreaba:
- Ati spus de 6 lei, nu?
- Nu, vreau un kilogram, de 5 lei.
- Bine… Deci va las de 10, asa ati spus, nu?
- Nu.
Merg mai departe. La cativa pasi mai in fata, o vanzatoare avea construita in fata ei o piramida de struguri. Pe un nivel al tarabei avea doua ladite cu fructele aranjate unele peste altele, ca la expozitie. Un nivel mai sus strugurii erau pozitionati de parca vanzatoarea astepta o nota pentru cum i-a
