Plîngem un pic şi o să uităm şi de american, cum uităm şi de român. Sîntem maeştri ai vorbei cretine că “viaţa merge înainte”.
Se întîmplă ca oamenii să moară. Oameni americani sau oameni români. Oameni. Cetăţeni ai unor ţări libere, de la extremele libertăţii, de pe fronturile democraţiei. E tragic, dar se întîmplă. Accidente se întîmplă. Diferenţa dintre un stat de drept şi un stat nedrept e dată de ceea ce se întîmplă după se întîmplă ca un om să moară. Un om ca Chauncey Hardy, care a murit stupid într-un club stupid dintr-un oraş stupid. Un om american ajuns la capătul lumii, pe fronturile democraţiei. La fel ca U.S. Marine Staff Sergeant Christopher Van Goethem. Staţi jos şi nu urlaţi, n-am de gînd să refac procesul lui Teo Peter. Vreau doar să spun că oameni vor mai muri omorîţi de alţi oameni. Vreau doar să întreb ce facem noi, ceilalţi oameni? Oamenii vii. Morţii vii. Acum puteţi urla.
De ce nimeni n-a văzut nimic, de ce nimeni n-a spus nimic, de ce s-a consemnat că Hardy era beat cînd el era “beat to death”, de ce tăcem în faţa mutrelor urîte, cu lanţ greu la gît sau atîrnate deasupra uniformei celei mai glorioase armate din lume, lăsînd în no man’s land, în teritoriul în care devii un nimeni pentru că mori fără nici un sens, atîţia oameni nevinovaţi? E simplu, pentru că ne e frică. Ne e o groaznică, înfiorătoare, colosală frică. Ceea ce e OK, doar că nu e în regulă să avem numai asta. Avem o afacere nerezolvată cu propria noastră frică. Oameni mor aici pentru că oamenii răi ştiu că pe oamenii buni nu-i va apăra nimeni. Că moartea nu-i un lucru grav decît pentru cel mort. Pentru cel care omoară se mai negociază.
Suspectul e la poliţie. I s-a suflat înţelept că din acest moment începe construcţia salvării sale. Predare oportună, gest neintenţionat, motiv întemeiat pentru pierderea lucidităţii - nu era el, adevăratul el, onorată instanţă! N
