Atunci când se va scrie istoria intelectuală a intervalului ce urmează anului 1965, reinventarea criticii literare şi a eseului va deţine, ca fapt cultural, o poziţie centrală. Odată cu resincronizarea, oricât de timidă, cu direcţiile occidentale, se cristaliza un discurs a cărui ambiţie era reluarea unor teme, polemici şi reflecţii pe care naşterea realismului socialist le eliminase din câmpul ideologic. De aici, paradoxul unei critici româneşti care, asemeni romanului, ajungea să ocupe, în mentalul colectiv, un loc cu dificultate inteligibil din unghiul de vedere al anilor postcomunişti.

Alături de cititorul de romane, acel cititor complice, iniţiat şi captiv al unui orizont de aşteptare al interpretării esopice, se profila silueta, nu mai puţin fascinantă, a unui cititor de critică / eseu / istorie literară şi intelectuală. Era acesta un cititor care avea capacitatea de a vibra, empatic, la un ritm al ideilor, conştient fiind că limbajul critic coloniza teritorii care aparţinuseră, tradiţional, altor discipline. Libertatea (relativă) a criticii şi eseului a acordat peisajului românesc de după „dezgheţul“ dejist vitalitatea ce contrasta cu încremenirea ideocratică a primelor decenii de democraţie populară.

În acest context al explorărilor / tatonărilor /redescoperirilor asociabile modernismului critic postbelic, Temele lui Nicolae Manolescu nu sunt doar un document privilegiat, dar şi dosarul unui roman de formare intelectuală. În aceeaşi măsură ca şi textele de cronică literară, intervenţiile care se întind pe patru decenii radiografiază nu numai un câmp literar, dar dau şi măsura unei evoluţii subsumabile rafinării critice şi metodologice. Se poate spune că Temele sunt seria de texte în care arta critică a lui Nicolae Manolescu se deschide către un spaţiu al confesivităţii şi subiectivităţii. Criticul este, simultan, un hermeneut şi un fascinant