Săptămâna trecută a stat sub semnul aniversării a 75 de ani de când s-a născut Václav Havel. Dramaturg, disident, preşedinte, Havel rămâne o personalitate simbol al schimbărilor politice din noiembrie 1989.
Recitindu-l astăzi pe Havel, rămâi uluit de cât de proaspete rămân multe dintre gândurile sale. Interviurile, eseurile, discursurile şi însemnările din jurnalele sale decupează instantanee profund actuale şi care, în spiritul lor, reunesc lecţii extrem de relevante pentru timpurile noastre. Oare de ce? Foarte probabil pentru că a crezut tot timpul într-o grilă strictă de valori, într-o etică universală ostilă puterii, străduindu-se cu religiozitate să o slujească, deopotrivă, în condiţia sa privată, dar mai ales în sfera publică. Cheia universului havelian stă în credinţa fermă într-o „ordine morală ancorată metafizic în infinit şi veşnicie“, aflată deasupra statului. De altfel, raţiunea şi comportamentul statului - în dimensiunea lui juridică, economică, politică - „ar trebui să decurgă din ea şi nicidecum să caute tertipuri cum să ocolească imperativele ei“.
Primăvara arabă
Nu poţi, fie şi pentru o clipă, să nu te gândeşti la spiritul havelian care a marcat parcă, din primul moment, „Primăvara Arabă“. Retroactiv, protestul vânzătorului ambulant din Tunisia (altfel, scânteia care a declanşat un tsunami geopolitic) rezonează intim, creând parcă un arc peste timp cu lumea cenuşie, underground a Europei Centrale, unde Havel însuşi, inspirat de jertfa lui Jan Palach (cel care în 1969 protesta împotriva regimului dându-şi foc), scria despre „puterea celor fără de putere“. În cele din urmă, Mohammed Bouazizi aminteşte de condiţia „aprozaristului“ havelian, gestul său semnalând puterii că nu îi este frică şi că este gata să rupă lanţul conformismului şi al supunerii. Că obedienţa sa faţă de putere a luat sfârşit. A fost momentul în care ţes