La fel ca orice altă ţară europeană, România trebuie să se pregătească să trateze o posibilă contaminare de la criza elenă, în cazul extrem în care Atena se predă şi declară faliment. Dar, spre deosebire de alte ţări europene, România trebuie să-şi trateze, într-un final, propriile surse de instabilitate. În acest moment, una dintre aceste surse de instabilitate economică este portofoliul de datorii pe care companiile statului le-au acumulat faţă de furnizori, bugetul de stat şi bugetele de asigurări sociale, aşa-numitele arierate. Aceste arierate au ajuns la un nivel ameţitor, care depăşeşte 3,5% din produsul intern brut (PIB), deşi nu sunt contabilizate statistic toate datoriile companiilor gestionate de stat faţă de furnizori. Deja nu mai avem un cerc vicios, ci o spirală a datoriilor companiilor neprofitabile ale statului, în care sunt atrase şi firmele cu care acestea fac afaceri, creând, astfel, un perfect blocaj financiar, primul pas către falimentul partenerilor statului.

În sine, punguţa de arierate reprezintă mai mult de trei sferturi din banii cheltuiţi de sistemul sanitar şi jumătate din factura de salarii a sistemului public al ţării. Cu alte cuvinte, ne-am furat căciula timp de 20 de ani şi am ţinut în viaţă, pe cheltuiala contribuabililor, un eşec.

În scrisorea de intenţie pe care a transmis-o directoarei FMI, Christine Lagarde, Guvernul României povesteşte despre un calendar de reforme, despre iniţierea procedurilor de vânzare a unor bucăţi din companiile statului. În unele cazuri, cum ar fi Tarom, este clar însă că nu există o preferinţă pentru vreo metodă de privatizare anume, încă existând opţiuni diferite fie pentru o listare la bursă, fie pentru vânzarea unui pachet semnificativ de acţiuni către un investitor strategic. Atenţie, însă, România nu este singurul stat din regiune care vrea să-şi vândă compania de transport aerian. P