La mai puţin de un secol de la apariţia Eseurilor lui Montaigne (1580), Molière scria Mizantropul (1666), socotită până în zilele noastre cea mai reprezentativă piesă a sa, cum a apreciat-o cel dintâi Boileau („Molière este şi va rămâne autorul Mizantropului“). Între cele două evenimente literare, istoria n-a trasat niciodată o linie de legătură directă, dar nu e greu să-l aşezi alături pe moralistul autobiograf de exigentul judecător al moravurilor vremii sale, care în această piesă teoretizează metafizic. În fond, ceea ce observa pur reflexiv Montaigne, trecând de la stoicism la scepticism sau clamând ca soluţie epicureismul, deduce din practică şi comediograful, prezentându-ne în Mizantropul cea mai radicală dintre soluţiile adoptate de critica sa morală, respectiv părăsirea scenei vieţii, ca ultim gest de neacceptare a ipocriziei generalizate, a nedreptăţii, a alterării relaţiilor umane.

Într-un frumos spectacol cu această piesă văzut nu de mult la Sf. Gheorghe, regizorul Boczardi László propunea pentru acest final o imagine de neuitat. Întorcându-ne spatele, Alceste (Tibor Pálfy) intra într-o contemplare extatică în faţa unei cascade uriaşe, proiectate în fundalul scenei dimpreună cu zgomotul asurzitor al apei. La fel de şocant este şi finalul spectacolului cu această piesă, realizat la Teatrul Naţional din Iaşi de Tompa Gábor (regie), în decorurile rafinate ale lui Andrei Both. Scena începe să duduie asemenea unui crematoriu (scuzată să-mi fie morbideţea, dar asta e senzaţia), podeaua se cască în timp ce Alceste părăseşte „câmpul de bătălie“ la chemarea Funcţionarului, pământesc sau extramundan (ţinuta neutră întreţine echivocul). Moare? Merge la închisoare? Se predă în faţa mizeriilor vieţii („în singurătate vreau să trăiesc“)? Moare spiritual, sufleteşte evident, după ce suportă înfrângerea, refuzat fiind de iubita lui, Célimène, de a-l urma dinco