Echipa naţională a României a ajuns să genereze frustrare, nervi şi dezamăgiri pe bandă rulantă, spre deosebire de generaţia din ’94 care genera pe atunci bucurie, încântare şi, de asemenea, victorii pe linie. Nu îmi place că tot ajungem la acel moment în care suntem nevoiţi să facem o paralelă între generaţia din 2011 şi generaţia de aur, dar asta e situaţia, dacă băieţii noştri nu ne dau motive să nu mai facem asta, avem treabă.

Piţurcă a încercat cu Belarus să joace ultra-ofensiv în eventualitatea că va salva din onoarea pătată de insuccesele pe linie şi dezamăgirea a încă unui turneu ratat dintr-o grupă mai uşoară ca niciodată. Cu o grupă mai accesibilă ca această nu ne vom mai întâlni noi prea curând. A vrut să schimbe în bine dispoziţia suporterilor printr-un recital de goluri în poarta bieloruşilor, şi-a călcat chiar pe orgoliu şi i-a rechemat la lot pe derbedeii Mutu şi Tamaş cu speranţa că poate, poate facem şi noi scor măcar de data aceasta, în ceasul al doişpelea, dar jocul tot nu s-a schimbat şi nici scor n-am făcut.

Bosnia e cu trei clase peste noi la fotbal, ar trebui să luăm lecţii. Spre deosebire de noi, ei au ştiut cum se gestionează un meci cu amatorii din Luxembourg, le-au administrat un 5-0 la care noi visăm doar. Ei pleacă la EURO 2012, noi ne imaginăm cum ar fi să jucăm acolo, din faţa televizorului.

Despre partida în sine cu Belarus nu sunt prea multe de spus, doar că s-a terminat 2-2, un scor la care trebuie să pui capul în pământ şi să înghiţi în sec de fiecare dată când ţi se reproşează ceva, e un scor de plâns, un egal nesatisfăcător, ruşinos, care a stârnit un val de rumoare în tribunele arenei de cinci stele construită mai degrabă pentru o echipă care ştie să joace fotbal nu doar să alerge de nebuni pe câmpul înverzit. Când ai trei atacanţi în primul 11 şi doar unul marchează ambele goluri şi unul dintre ele din pe