În ultimul deceniu, a apărut şi s-a consolidat conceptul de medicină translaţională. Acest termen urmăreşte, de fapt, lansarea unei punţi între cercetarea fundamentală şi medicina clinică, în aşa fel încât descoperirile făcute în laborator să servească la explicarea mecanismului producerii bolilor, precum şi la o terapie pe baze ştiinţifice. Ultimul aspect a generat, de altfel, şi apariţia capitolului de farmacologie translaţională, care vizează în primul rând valorificarea rezultatelor obţinute pe culturi de celule şi animale de experienţă, în vederea trecerii la studiile efectuate pe voluntari sănătoşi sau bolnavi. Algeziologia, ca disciplină care se ocupă cu studiul şi terapia durerii, este implicată profund în acest proces de translaţie. Numeroase cercetări apărute în ultimii ani au avut ca scop umplerea spaţiului existent dintre cercetările fundamentale privitoare la procesul algezic şi managementul durerii la om. După Jianren Mao, obiectivele cercetării translaţionale în durere sunt următoarele: • analiza similarităţilor şi diferenţelor dintre modelele animale de „durere“ şi modificările dureroase observate în clinica umană • examinarea limitelor metodelor utilizate în cercetarea preclinică, inclusiv intervenţiile farmacologice • evaluarea relevanţei cercetărilor de laborator pentru managementul durerii în clinică • valorificarea în clinică a informaţiilor oferite de cercetarea de laborator şi asigurarea unui feedback dinspre clinică spre studiile preclinice. Toate aceste obiective au fost formulate în urma observaţiei justificate a lipsei de comunicare dintre cercetătorii din laborator şi medicii specializaţi în terapia durerii. În pofida existenţei a numeroase substanţe sau produse utile în terapia durerii, există încă multe forme de durere rezistentă la tratament. La aceasta se adaugă şi terapiile eronate ca rezultat al insuficientei documentă