Ministrul grec de Finanţe este un tip foarte lat. Ştiu că nu e corect politic să spun asta, dar m-a suprins cum poate vorbi despre reduceri de costuri şi ajustare de cheltuieli publice un personaj care nu reuşeşte să îşi ajusteze propria statură. Să scadă măcar un număr-două la costum înainte să taie din banii oamenilor obişnuiţi. Fireşte că, pentru cineva care a fost şi ministrul Apărării, şi ministrul Sporturilor, şi ministrul Culturii, şi al Telecomunicaţiilor înainte de a ajunge la şefia Finanţelor publice, o astfel de problemă nu se mai pune. Probabil că de aici derivă însă şi un aspect de credibilitate al măsurilor de austeritate din Grecia. Măsuri care oricum nu mai contează. O spun răspicat: Grecia este în faliment nedeclarat. Cât de curând va veni şi anunţul oficial de restructurare a datoriilor – cu alte cuvinte, o recunoaştere a incapacităţii parţiale de plată.
N-am văzut încă nici un ministru de Finanţe care să fi slăbit în timpul exercitării mandatului. Nici la noi, nici în Europa. Cel puţin în anii din urmă, în anii crizei. Singurul care slăbeşte de la an la an este bugetul. Bugetul Irlandei, de exemplu, a scăzut cu 15 miliarde de euro – întâmplător, tot cam atâţia bani au fost folosiţi de Irlanda pentru recapitalizarea băncilor. Şi de aici mergem mai departe: acele bănci recapitalizate sfidează în continuare lumea cu bonusuri mari, şi mai ales cu persistenţa în risc. Nici o intervenţie a statului pentru salvarea vreunei bănci nu este completă dacă ea nu include şi interdicţia băncilor comerciale de a opera ca bănci de investiţii. Prin urmare, nici o intervenţie a statului (francez, german, american etc.), de ieri sau de mâine, nu este completă şi implicit nu este suficientă. Băncile se îngraşă, bugetul slăbeşte. Sau, după cum spunea un profesor american, Crotty, după secole în care oamenii jefuiau băncile, a venit vremea ca băncile să jefui
