Sunt trist. Melancolic. Şucărit. Am mai ratat o campanie.
Şi într-o grupă în care şansele teoretice ne surâdeau. Mă uit pe lista „barajistelor" şi nu cred că Bosnia din grupa noastră, ultima dată zdrobită pe Giuleşti, a rămas în cărţi. Dar Estonia. Irlanda. Muntenegru. Mamă, mamăăăăă! Degeaba presiuni venite ba din media, ba din alte medii pe tot fotbalul românesc, Ligă, Federaţie preşedinţi, antrenori.
Că Luce-jr sau Piţurcă ba nu au bătut pe cine trebuie, ba nu au chemat pe cine trebuie. Vina este totuşi în curte, cap, intestin la jucătorul român. La condiţia lui de băiat cu bani-uşori fie că joacă mai ales afară or în ţară. Nu are determinare. Neam! Răul e în el. La el. La mentalitatea lui. Nu de antrenori, selecţioneri contestaţi, arbitri arestaţi, demisii avem noi nevoie. Ci de psihologi. De mentalităţi noi. Nema determinare!
Bogdan Stancu (nr. 19) a jucat slab la Tirana Foto: reuters
Jucătorul român se mişcă precum ochiul mortului, au unde-i „ce-i mâna pe ei în luptă?" Unde sunt „râul, ramul" şi „iubirea de moşie"? Banu-banu. La asta trebuie lucrat. Dar nici psihologii nu vor putea mare lucru. Presiunea socială, nesimţirea politicianistă, miserupismul politruc, jaful patriei astea sunt cauzele nedeterminării jucătorului român. Tot mai, mai moale, mai mămăligar. Mă uitam la meciul de pe Qemal Stafa, cum s-au inutil zbătut un Mutu accidentat, un Nicoliţă care vrea!; apoi Lazăr , ba şi Cociş amintindu-mi de cel vechi. Restul? Cadavre ce abia ridicau piciorul de pe pământ. Nu-i mai numesc, nu mai are rost. Şi, atunci, când vii cu somnu-n gene şi plumb în glezne la un meci al ţării tale, ce să-i mai ceri selecţionerului să facă. Ce? Să ia luna de pe cer, aerul din pungă şi ozonul de la munte? Kakka makka, asta suntem!
