Ion Diaconescu a murit la 94 de ani. A murit în somn pe canapea, după ce luase cina. Și a murit de inimă după zeci de ani în care a luat medicamente cu pumnul ca să-și țină în stare de funcționare plămânii făcuți ciur în temniță. Ce fină ironie!
Am recitit azi-noapte după anunțul public al morții sale povestea celor 17 ani de închisoare. A fost arestat după procesul Tămădău; atunci, în iulie 1947, importanți lideri țărăniști au fost prinși în capcana întinsă de Securitate în încercarea lor de a fugi în lumea liberă. Comuniștii din guvernul lui Petru Groza au folosit pretextul pentru a-i aresta pe capii partidului, începând cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, morți ulterior în închisoare. Sentința a fost dată la 11 noiembrie 1947.
În 1957, Ion Diaconescu avea 40 de ani și era de 10 ani deținut politic. Pușcăria era instrumentul menit să-i supună pe toți trup și suflet. Dar după un deceniu de temniță grea, Ion Diaconescu ia parte la un protest – o grevă a foamei la Aiud, grevă care a durat 23 de zile. Conștienți că mulți dintre colegii lor de generație fuseseră deja uciși, acești oameni chinuiți, aflați deja pe muchia dintre viață și moarte, au ales să protesteze. Cereau să-și poată vedea familiile la vorbitor, să poată primi pachete de acasă, să înceteze ceea ce numim astăzi, politically correct, relele tratamente. În țara în care singura forță era dată de tancurile URSS, iar guvernul Republicii solicita an de an Moscovei, consilieri sovietici pentru succesul comunizării, acești oameni, mulți dintre ei politicieni, au ales să protesteze. Nu dădeau mari șanse demersului lor. Dar ca să nu creadă comuniștii că au cedat, au ales să protesteze.
Din nefericire pentru acești oameni de fier și pentru România, schimbările din 1989 au venit prea târziu. Cât au trecut ei prin pușcării și domicilii forțate, construcția omului nou a înaintat cu pași mari. Propaga
