De la duşmănie reciprocă şi percepţii negative legate de furturi de maşini şi trafic de ţigări, s-a ajuns astăzi la o nouă înţelegere polono-germană la graniţă. Un miracol logistic, politic şi antropologic.
Articol din dosarul "Polonia, marea putere a Estului" din ediţia nr. 24 a FP România, din 12 septembrie la toate standurile de presă.
Când am venit la începutul anilor 1990 din Varşovia la graniţa germano-polonă, două naţiuni vecine stăteau cu spatele una la alta. În ciuda prieteniei decretate în contextul socialismului, teritoriul de la graniţă era o prăpastie mentală şi emoţională, plină de prejudecăţi, complexe şi incompetenţă.
Atunci când am început munca în biroul de la primăria din Frankfurt Oder, am fost confruntat cu o cultură administrativă necunoscută în Polonia. Eram singurul din instituţie care putea să telefoneze în Polonia. Nu puteam să înţeleg cum de în primăria unui oraş de la graniţă nu există niciun om care să aibă cunoştinţe de limbă poloneză. La fel de rău era în Slubice, unde erau doar 5 persoane vorbitoare de limba germană.
Presiunea elitelor poloneze şi germane în direcţia cooperării s-a lovit de rezistenţa cetăţenilor simpli. Tinerii din ambele oraşe îşi apărau teritoriul împotriva străinilor de peste graniţa deschisă. Să-i baţi pe polonezi în Frankfurt devenise un soi de sport naţional. Victimele erau mai ales studenţii polonezi care se înscriseseră la nou inaugurata Universitate Europeană Viadrina. Chiar şi responsabilul pentru relaţii internaţionale din primăria Slubice, un polonez venit din Poznan, a fost bătut. Aceste excese anti-poloneze au încetat abia la sfârşitului anilor ’90 şi au dus la titluri de presă după motto-ul „ Extremismul de dreapta câştigă teren în Germania de est”.
De partea germană, resentimentele aveau un fundament real. Regiunea de graniţă s-a confruntat cu o criminalitate
