„Există două tipuri de lobby“, ne-a explicat profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea din Liverpool: „avem marile mişcări populare care implică sute de mii de oameni, cum ar fi Campania pentru Dezarmare Nucleară. Acestea fac o grămadă de zgomot şi sunt prezentate în presă, însă rar dau rezultate. Celălalt tip de lobby are loc în spatele uşilor închise, în camere înecate în fum de ţigară, şi este practicat de marile grupuri de afaceri care au la dispoziţie fonduri nelimitate, răbdare şi timp.“ George Monbiot scrie foarte interesant în paginile ziarului Guardian despre efectele nocive cauzate de marile grupuri corporatiste de lobby. Iar de curând, în publicaţia TIME, a apărut un articol (“Is Obama Bad for the Environment?”) care descrie cum Obama ia decizii în favoarea marilor companii petroliere, deşi americanii l-au ales pe o platformă pro mediu.

Oriunde există putere politică, există şi ambele tipuri de lobby descrise mai sus, încercând să influenţeze luarea deciziilor într-un fel sau altul. Unul dintre testele cheie al democraţiei este cât de bine pot guvernele să monitorizeze şi să controleze aceste campanii de lobby (majoritatea eşuează lamentabil). Singura ţară despre care ştiu eu că se descurcă cât de cât în acest sens este Suedia, unde toate comunicările cu oficialii aleşi sunt disponibile online. Cred că nu mai e nevoie să adaug că în România lucrurile nu stau la fel de bine.

Am observat însă în ultimii ani o creştere tot mai mare a petiţiilor online în România. Iar de curând Hotnews a publicat un articol care punea o întrebare interesantă: ce impact au petiţiile online asupra guvernanţilor români? Mi-e teamă că ştim cu toţii răspunsul la această întrebare – nu au niciun fel de impact, în principal din cauza indiferenţei tipice a politicienilor români, dar şi din cauză că semnarea petiţiilor online a devenit atât de facilă. Eu fac ast