Odată cu moartea lui Ion Diaconescu, PNŢCD îşi pierde legătura cu trecutul istoric. Veteranul ţărănist a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc înainte ca acesta să fie desfiinţat de comunişti, a petrecut 17 ani în închisoare din cauza convingerilor sale, a avut domiciliu forţat în Bărăgan şi a fost, după Revoluţie, printre cei care au reînfiinţat PNŢCD. Sursa: Sorin Antonescu

Ion Diaconescu s-a născut pe 25 august 1917, în comuna Boţeşti, judeţul Argeş. S-a înscris în PNŢ în1936, la numai 19 ani. În 1947 a fost arestat şi închis, alături de alţi fruntaşi ţărănişti, iar partidul a fost desfiinţat. Perioada maturităţii, de la 30 la 47 de ani, şi-a petrecut-o în lagărele comuniste. Închisoarea l-a lăsat cu o boală persistentă de plămâni, pe care a îndurat-o tot restul vieţii.

După eliberare, în 1964, i s-a fixat domiciliul forţat în Bărăgan; acolo, conform propriilor spuse, s-a cimentat prietenia cu Seniorul Corneliu Coposu. A revenit apoi în Bucureşti, unde a lucrat la "Ascensorul" până la vârsta pensionării. După cum recunoştea, îşi pierduse speranţa că va vedea lucrurile schimbându-se.

După evenimentele din Decembrie ’89, în contextul reînfiinţării partidelor istorice, a devenit prim-vicepreşedintele PNŢCD, secondându-l pe Corneliu Coposu.

Revanşa istorică a PNŢCD, urmată prea iute de declin

După moartea Seniorului, care a survenit în noiembrie 1995, a devenit preşedintele PNŢCD şi al Convenţiei Democrate Române. A avut bucuria de a-şi vedea partidul ajuns la guvernare, după alegerile din 1996, dar şi nefericirea de a-i urmări căderea rapidă. Om neinteresat de putere şi cu o fire blajină şi împăciuitoare, Diaconescu nu a reuşit să ţină în frâu ambiţiile ţărăniştilor de nouă generaţie, care au dus la repetate sciziuni în cadrul partidului. După o guvernare zbuciumată, ale cărei costuri PNŢCD le-a plătit mai mult decât partenerii săi, la