Unul dintre leit-motivele comentariilor referitoare la justiţie, după Revoluţie, a fost acela că magistraţii trebuie să beneficieze de venituri legale suficient de consistente, pentru a nu fi tentaţi să se lase mituiţi de către cumpărătorii de “dreptate”.

Cursul evenimentelor a fost în această direcţie. Magistraţii au fost printre primii bugetari cărora li s-au mărit – considerabil – lefurile. Şi cum pofta vine mâncând, nu au pregetat să îşi acorde singuri o serie de privilegii, în postura paradoxală de judecători ai propriilor cauze în conflict deschis cu statul.

În mod nu cu totul surprinzător, actul de justiţie nu a devenit mai corect. În nu puţine cazuri, unele clar dovedite, tentaţiile au continuat să se manifeste, iar judecătorii cu lefuri de invidiat, de peste 10.000 de euro pe lună – de 20 de ori mai mari decât un salariu mediu – au continuat să primească bani şi favoruri pentru a înclina balanţa justiţiei în favoarea solicitanţilor. Nu este deloc nefiresc faptul că în topul încrederii românilor în instituţiile statului, Justiţia ocupă un loc modest, în mentalul public stăruind sentimentul că aceasta seamănă mai degrabă cu o tarabă la care se negociază preţul sentinţelor.

Recentul scandal în care sunt implicate mai mulţi înregistraţi de la cel mai înalt for – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – nu face decât să confirme această percepţie. Dacă o persoană precum doamna Gabriela Bârsan, şefa Secţiei Contencios şi soţie a unui înalt magistrat european – soţul său fiind judecător la CEDO – se pretează la a primi cadouri şi servicii pentru a da soluţii favorabile unui om de afaceri cu probleme, ne închipuim ce se întâmplă mai jos. Ne imaginăm şi ce muşuroi de interese reprezintă o instituţie în care cei care poartă răspunderea pentru climatul de cinste şi corectitudine îşi avertizează colegii suspectaţi că telefoanele le sunt puse sub urmărire