Imi amintesc ca in urma cu deja, doua veri, eram in una din deplasarile mele la Constanta, pe una din terasele statiunii Mamaia si imi luam pranzul impreuna cu sotia. Mi-am permis aceasta insotire stiind ca pana la ora 12 voi termina intalnirile la care eram obligat sa particip. La o masa vecina un grup violet lua, la fel ca noi, un pranz linistit intr-o zi torida de iulie. Era o zi in care la Nyon se desfasura tragerea la sorti pentru tururile III si IV preliminare unde atat echipa mea, cat si cea a grupului violet faceau parte din niste boluri de sticla la Nyon. Plasmele de pe terasa umbrita erau programate pe Sport.ro unde, parca Mironica traducea, ca unor surzi, desfacerea bilelor cu nume de cluburi mari si mici. Cu inima in gat aflu ca Timisoara va vizita Shakhtarul lui Lucescu. Ma uit la grupul atat de vesel. Nicio tresarire. Nici un ochi aruncat pe plasmele ce strigau la ei. Nici pe chipul lui Bonfim, nici pe cel al lui Bucur, nici pe cel al lui Karamyan, nici macar pe cel al lui Dani Coman venit cu copilul in brate sa-i salute pe colegii lui de liga.
...
Pentru voi e doar o meserie pe care o fentati smechereste de cate ori puteti. Singurii fraieri care nu isi gasesc linistea dupa cate un meci pierdut suntem noi. Noi, prostii. Noi, cei care mergem pe stadioane, ne julim in genunchi pe covoare invechite. Noi, cei care nu suntem oameni in ziua meciului. Plini de nerabdare, vorbim la servici, in metrou, in tramvai, pe strada, la telefon, pe facebook, pe twitter, pe sateliti ce pica, pe astre negasite o singura limba: limba fotbalului, limba suporterului. Voi, niste diletanti intr-o meserie ce va este straina. Ati avut sansa de a va naste intr-o tara de prosti. O tara care va permite sa fiti vedete. Niste nenorociti. Ne-ati furat ce tineam si noi ascuns in inimi: o Nationala. Era singurul lucru care ne mai unea. Acum ne-ati dezbinat pe toti: unii
