(Apărut în Dilema veche, nr. 90, 7-13 oct. 2005)

Primul meu gînd de recunoştinţă egoistă pentru limba germană stă într-un fapt de viaţă: pentru că am împlinit recent 50 de ani, şi doar Johann Wolfgang von Goethe, într-o proză ipocrit optimistă, unde le recomanda cu umor fardurile, a scris despre bărbaţii la 50 de ani, dîndu-le şansa pe care Honoré de Balzac a rezervat-o doar femeilor la 30 de ani. În limba germană mai ai deci speranţe, ca bărbat, şi la 50 de ani.

Limba germană mă însoţeşte, apoi, ca o iubită infidelă, din capul locului. Nu este doar iubita infidelă, obligatorie, a bărbatului de 50 de ani, ci doamna de necucerit vreodată. Dacă nu este limba maternă sau paternă, ci doar limba învăţată, germana îţi face mereu declaraţii de dragoste, fără să ajungi s-o cunoşti vreodată cu adevărat. E de fiecare dată altfel, în poezie sau filozofie, e mult mai uşor să-i vorbeşti decît să-i scrii, e blondă la Hamburg dar atît de brunetă printre urmaşii baiuvarilor, e Lotte la Weimar, Marlene Dietrich la Berlin şi Rommy Schneider la Viena.

Idealul ilustrat doar de Elias Canetti, probabil, este să fii ca evreu sefard, cetăţean englez, să te naşti la Ruse, să te alăpteze o româncă şi să vorbeşti şi să scrii toată viaţa doar în limba germană. Sau Dostoievski, care între două romane apocaliptice scrise la Sankt-Petersburg îşi încarcă memoria combinatorie la cazinoul de la Baden-Baden, sau Vladimir Nabokov, care scrie Mashenka la Berlin, în primul său exil post-ţarist, cea mai frumoasă poveste de dragoste rusească în exil, sau mai ales Kandinski, care reinventează limbajul pictural la München, lăsînd limba germană şi limba rusă să se odihnească, privind. Aşa a făcut şi Caragiale, la Berlin, unde între două şvarţuri şi scrisori băşcălioase despre Delavrancea, s-a lăsat furat de muzica lui Wagner. Ca să nu mai vorbim de preferatul meu absolut: George Manolescu,