Se miră permanent destui indivizi români sau străini de faptul că nu ne iubim ţara. De ce o criticăm atât, de ce suntem pesimişti, de ce nu vedem nimic bun. O reacţie relativ normală, dacă ar fi să ţinem cont de sentimentele fireşti ale unui locuitor în condiţii civilizate, într-un spaţiu geografic dat. Nefirescul e firesc în România, anormalul e normal. Şi invers. Majoritatea situaţiilor pe care le înfrunţi zi de zi îţi solicită psihicul la maximum. Cum foarte inspirat a definit această trăire Mircea Badea, trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul. De cele mai multe ori, simţi că acei oameni plătiţi mai bine sau mai prost să-ţi facă traiul zilnic unul normal au tendinţa naturală de-aţi pune beţe în roate.
Paradoxul face ca printre funcţionarii cu salarii mici găseşti mai multă înţelegere. Ţara în care locuiesc eu, frumoasă fără doar şi poate (dar nu mai mult sau mai puţin decât altele pe care le-am văzut), e victima unei grupări pe care n-aş ezita nici o clipă să o numesc drept criminală. O gaşcă de oameni cu privilegii, cu un trai fără nici un fel de griji, care au norocul (lor) porcesc să administreze banii ţării. Şi ghinionul nostru. Cei mai importanţi oameni ai ţării ne predică nevoia de austeritate. Să acceptăm cu toţii tăierile. Acest proces animalic, descoperit cu şi mai mare poftă pe măsură ce ritualul avansa, e valabil pentru cei mai expuşi. Cei mai săraci, cu veniturile cele mai mici. Şi în sectoarele cu cele mai mari nevoi de finanţare. Sănătate în primul rând, apoi infrastructura, educaţie, ordine şi siguranţă publică.
Acolo au năvălit documentele guvernamentale, expresii ale angoaselor prezidenţiale. Să nu angajaţi, să taiaţi salarii, să concediaţi suplimentar. Tot sistemul naţional este într-o avarie indusă de nişte personaje sinistre. Ele coboară zi de zi din limuzine întunecate precum utilizatorii lor şi spun: săracilor, t
