- sau Nopți teatrale la Palais de Béhague -
Înscris sub un dublu titlu, care conjugă aportul tinerei generaţii artistice - noul val ce bate ţărmurile teatrale româneşti de vreo zece ani încoace - şi farmecul unei tradiţii cu gust „bizantin”, Festivalul de Teatru organizat de Institutul Cultural Român din Paris, la finele unui septembrie scăldat într-o lumină aurie de vară, s-a găsit în faţa unui pariu inedit. Multe alte turnee şi succese româneşti au bătut calea Parisului şi au lăsat nume şi amintiri ilustre, dar este pentru prima oară cînd teatrul românesc se prezintă în grup, în formaţie de luptă, aş zice, şi, nu întîmplator, alege tineri creatori în prima linie.
Termenii cu care manifestarea a fost lansată, puneau în gardă şi promiteau de la bun început un şoc: „Tînăr, proaspăt, incandescent, ce taie răsuflarea, teatrul este domeniul cel mai dinamic al culturii române“ (Katia Dănilă, directoarea ICR Paris în revista La Terasse, nr. 190, sept. 2011). Şi într-adevăr, pentru prima dată vedetele au fost tinerii. Institutul a reuşit să fie astfel la unison cu un fenomen ce se precizează de aproape un deceniu în România, în ecou cu alte căutări europene – emergenţa unei tinere generaţii care, de la de-acum miticul şi mult citatul grup dramAcum, avansează ca un curent generaţional, spre diferenţă de arhipelagul marilor nume, sau constelaţii de singurătăţi, după o expresie a lui George Banu. Şi aici aş sublinia un paradox: noul val este departe de a fi un teatru de subsol, sau underground, şi nici măcar în margine, poate în margine de subvenţii; dar în orice caz e un teatru care a făcut dovada deseori că se află în inima însăşi a realităţii, împins din ce în ce de alte valuri care vin din spate, căci în teatru ca şi în viaţă nu rămîi multă vreme cel mai tînăr. Şi asta a fost o altă evidenţă tulburătoare a acestor nopţi din elegantul palat al contesei Martine de
