Chiar dacă Bucureştiul a privit în mod tradiţional către Paris, în realitate Viena i-a fost adesea mai aproape şi uneori i-a servit şi de model. Nu numai grădina-restaurant (Heuriger) şi mai ales şpriţul care se bea acolo (Spritzer, G’spritzter) par să fie de origine vieneză. Astăzi, Bucureştiul se află, dacă e să calculăm mulţimea investiţiilor austriece (OMV, Raiffeisen, Volksbank etc.), aproape clar în mîini austriece.

Poate de aceea nu strică să privim prin comparaţie către istoria mişcărilor civice din Viena. Formaţia mea de arhitect mi-a trezit interesul pentru acţiunile civice care au avut ca obiect calitatea oraşului şi păstrarea valorilor lui istorice şi sociale. Am putut astfel să constat paralele interesante între Bucureşti şi Viena, şi îmi pare că ceea ce în Viena s-a trăit şi suferit în anii ’60-’80, în Bucureşti se întîmplă acum, în anii 2000-’20.

Artiştii şi intelectualii au fost şi în Viena cei care au pus de fiecare dată în mişcare mecanismele civice. Politicianul, omul de afaceri şi în general pragmaticul îşi impun, prin natura lor, o limitare „eficientă“ a privirii asupra lumii. Ea include atît conceptele care stau la baza acţiunilor lui, dar şi viitorul. Pragmaticul nu are, cel mai adesea, timp să cerceteze variantele de decizie care ar implica un viitor mai îndepărtat decît cel al amortizării unei afaceri. Nu priveşte nici dincolo de legile existente sau de convenţiile sociale din mainstream. Pentru o privire dincolo de evidentul cotidian, e nevoie de clasa artiştilor, a scriitorilor, a arhitecţilor, în general a intelectualilor. Printre ei se găsesc acei rari indivizi care „privesc dincolo de marginea farfuriei“ (expresie austriacă) şi care au idealismul necesar ca să-şi „irosească“ energiile pentru viziuni noi, viziuni care nu au de obicei o valoare de afacere (à la Steve Jobs), ci în primul rînd o valoare pentru comunitate. @