Vom avea fotbal de calitate atunci cînd vom avea şi viaţă de calitate

Şi totuşi, cum rămîne? Ne mai stimăm fotbalul? Îl mai aşezăm, în numele popularităţii, deasupra rugby-ului, acel joc prizat de intelectuali elitari şi boşorogi anglofili? Probabil că da, pentru că iluzia care înconjoară fotbalul a schimbat buna judecată în manie. Cu alte cuvinte, nu mai putem vedea deşeul din simplul motiv că ne-am obişnuit să trăim înconjuraţi de deşeuri, să le sortăm şi să găsim între ele lucruri de valoare.

N-am să revin la Piţurcă, deşeul suprem al fotbalului subteran pe care, într-un fel sau altul, îl chibiţăm superlativ de atîţia ani. A făcut-o Cornel Dinu, în stilul Guevara-punk pe care îl controlează fără rival. Dar a făcut-o. Stilul e mai puţin important.

Am să spun doar că România-Belarus şi calificarea ratată cu o inepţie demnă de ultimii respinşi la Bac-ul lui Funeriu sînt un îndemn. Conţinutul: apucaţi-vă de altceva! Fotbalul e terminat pe următorii 10-20 de ani. Important e să nu ne mai intoxicăm cu lecţia unui joc înghiţit de tot ce e mai înapoiat şi incompetent în societatea românească. Fotbalul nostru iubit nu va ieşi din groapa cu lături prea curînd. A se remarca optimismul: sînt convins că situaţia e reversibilă şi că românii pot face fotbal de calitate. Dar numai din clipa în care vor reuşi să facă şi viaţă de calitate, adică să schimbe raporturile, să vorbească şi să gîndească altfel decît o fac acum. Adică din clipa în care vor reuşi să accepte numai valoarea şi să fugă de impostori, de calea mai scurtă şi de eşecul comod. Cum? În sport, prin sport.

Ce-ar fi să ne ocupăm de sporturile nefericite care conţin valoare, dar n-au audienţă, cor şi presă. De atletism, de box, de canotaj, de handbalul deocamdată feminin şi, cu voia dumneavoastră, de rugby. Un pic de apostolat după atîta behăială pro-fotbal nu ne-ar strica.

Şi n-am fi sing