Niciodată nu am înţeles ce are lumea bună împotriva interviului. Că e frivol, că stimulează nemăsura, colportajul, exhibiţionismul, că vizează scopuri mercantile etc. Dar nu văd de ce să cultivi aşteptări doctorale de la ceva deliberat neacademic, cu accent pe spectaculos, pe cromatică şi mai puţin pe textură. Asta ca să nu mai spun că, atunci cînd e făcut profesionist, mai ales cînd gazetarul are serioase afinităţi cu universul intervievatului, o pagină de ziar poate căpăta anvergură eseistică, substanţă morală, savoare estetică şi chiar importanţă socială de tom savant. La fel ca foiletonul. În plus, interviul oferă o vizibilitate, o percutanţă cît se poate de benefică ideilor. Tot ceea ce, într-un studiu doct, riscă să rămînă amorf sau ambiguu, necitit şi, deci, ignorat capătă dintr-odată – prin jocul de replici al interviului – pregnanţă, culoare, megnetism. Hruba devine scenă în aer liber, hlamida intimidantă cedează în faţa négligé-ului apetisant, locvacitatea spulberă plictisul, nedigerabilul se umple de arome delicioase.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Oare s-o fi scris vreo teză de doctorat despre interviu în literatura română? Antologiile excepţionale, în roman şi teatru, pe care le avem graţie eforturilor a doi cercetători clujeni niciodată lăudaţi îndeajuns – Mariana Vartic şi Aurel Sasu – merită din plin să stimuleze o cercetare cronologică, tipologică şi comparatistă, mă rog: o sinteză pe măsură. De la gazetarul I.L. Caragiale în vizită la Hasdeu, pînă la Arghezi, Ion Biberi, I. Valerian... şi pînă la specia interviului funambulesc gen Eugen Istodor e limpede că materialul e nu doar captivant în sine, ca spectacol şi studiu de epocă, dar plin de surprize chiar din unghiul istoriei ideilor.
La noi, în ultimii ani, în afara celor două masive volume de
