Nu ne-am pus problema niciodată aici, la Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe), dacă cei care se implică în demersuri de schimbare a unor legi – cu scopul de a le face mai bune sau mai juste – sînt oameni altruişti. Fără îndoială, atunci cînd eşti mînat într-un astfel de demers de grija pentru bunăstarea unei întregi comunităţi sau a unui grup marginalizat se poate spune că eşti altruist. Dar se poate spune, de asemenea, şi că manifeşti atitudine civică. Atitudinea civică, din punctul nostru de vedere, înseamnă să fii conştient de datoria de a nu închide ochii la inechităţile sau disfuncţionalităţile sistemului şi de a acţiona pentru a le îndrepta, utilizînd drepturile pe care le ai ca cetăţean.

Nu ştim însă despre cît altruism sau interes propriu e vorba în povestea numeroaselor asociaţii formate din mame de copii autişti care cer schimbarea legilor ce-i califică pe aceştia drept schizofrenici, odată deveniţi adulţi, sau în povestea mamei dintr-un sat care, avînd un copil cu dizabilităţi, începe lupta – şi o cîştigă! – pentru înfiinţarea unui centru public de servicii pentru copiii cu dizabilităţi.

Ceea ce ne place nouă, ca organizaţie care practicăm şi milităm pentru participarea publică – adică implicarea tuturor factorilor interesaţi în decizia publică şi pe tot parcursul elaborării ei –, este că mamele de mai sus au ales să lucreze într-un punct nevralgic al societăţii şi democraţiei româneşti: acela al luării deciziei publice. În România, este mult mai uşor să te apuci să construieşti singur un pod sau să amenajezi împreună cu cîţiva vecini un parc decît să convingi autorităţile publice să o facă. Oamenii aleg această variantă pentru că ştiu că astfel obţin rezultatele dorite mult mai repede. Să intri însă în dialog cu autorităţile e un proces anevoios şi mai ales imprevizibil ca rezultat. Dar acest proces are avantajul că vine c