● Melancholia (Danemarca-Suedia-Franţa, 2011), de Lars von Trier.

O cine-pictură vizionară despre sfîrşitul vieţii pe Pămînt (în urma unei coliziuni cu o altă planetă), Melancholia lui Lars von Trier dă expresie v-am-zis-eu-vouă-lui lăuntric – lucid-extatic, rece-triumfător, suprauman – al cosmo-depresivului confirmat în toate intuiţiile sale: da, viaţa de pe această planetă e rezultatul unui accident; da, ea poate fi eradicată cu aceeaşi uşurinţă şi aceeaşi lipsă de temei; nu, nu există altă mîntuire decît împăcarea cu acest fapt şi cultivarea unei aprecieri estetice a sfîrşitului. Acesta e parcursul eroinei lui von Trier, Justine (Kirsten Dunst), care la începutul filmului e paralizată de depresie şi de premoniţii, dar care învaţă să se abandoneze sfîrşitului – adică Sfîrşitului, extincţiei totale, fără nici un rost în nici un plan divin – ca unui sublim rapt cosmic. Parcursul lui Justine contrastează cu parcursul surorii ei, Claire (Charlotte Gainsbourg), care începe puternică şi echilibrată – soţie, mamă, soră mai mare – şi sfîrşeşte în lacrimi, iar parcursurile amîndurora contrastează cu al soţului lui Claire, John (Kiefer Sutherland), al cărui optimism de tip eu-bărbat-puternic-iar-ele-femei-slabe face faţă evenimentelor mult mai prost decît morbiditatea uneia şi vulnerabilitatea celeilalte.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! În al doilea din cele două acte în care von Trier îşi împarte filmul (intitulîndu-le „Justine“ şi „Claire“), cele două surori plus John plus copilul acestuia sînt practic singuri într-un castel cu aer european (filmat în Suedia) aparţinînd bărbatului. În actul întîi, a cărui acţiune pare să se desfăşoare înainte de descoperirea planetei care ne va distruge, castelul găzduieşte o nuntă cu mulţi invitaţi, dar, în pofida referirilor la ma