- între secția de reanimare și sala de nașteri -

Agendele ascunse

Din cînd în cînd, în conversaţii, sînt întrebat pe un ton conspirativ: „Ce faceţi voi, de fapt? N-aţi venit aici pur şi simplu să ajutaţi copiii sau ţara asta, aşa, fără nici un scop“. Şi ipotezele pe care le aud sînt multe: adunăm informaţii; facem spionaj; sîntem faţada unor grupuri de interese occidentale; sîntem avangarda unor trusturi financiare care-şi plasează finanţele pe termen lung. Şi cîte şi mai cîte. Ca şi cum nimic nu ar putea justifica o acţiune civică sau o faptă bună. Cred că, şi în ziua de azi, cei mai mulţi oameni consideră că organizaţiile civice sînt un paravan pentru alte tipuri de acţiuni, cu caracter mult mai pragmatic decît misiunea organizaţională. De aici, o letargie a societăţii civile şi o lipsă de încredere bine înrădăcinată, care se oglindesc în subfinanţarea dramatică a organizaţiilor civice.

Frica de autoritate. Puterea

Pînă după Al Doilea Război Mondial, România a avut un sistem de servicii sociale bazat pe familie. Copiii orfani erau crescuţi în familii. Monstruoasele instituţii pentru copii au fost create odată cu comunismul, pe model sovietic. Tot în comunism, copilul a fost decretat – conform Codului Familiei – o „proprietate a statului“. Comunismul a reuşit să dezrădăcineze în oameni identitatea, stima de sine şi empatia pentru cei din jur. A ucis spiritul civic şi a caricaturizat altruismul, prin „munca patriotică“, făcută cu de-a sila. Endemica frică de autoritate şi mentalitatea de „şefi“ au stabilit o „ordine socială“ bazată pe frică, ameninţare şi izolare. Iar altruismul şi atitudinea civică înseamnă să găseşti în interiorul tău forţa necesară exprimării unui punct de vedere opus celui statal, canonic, al puterii oficiale. Puterea principiului stă greu în picioare în faţa puterii politice şi administrative. Forţa logicii bunului-