Nu stiu daca Ion Diaconescu a fost un mare politician. Va stabili istoria, eu insa inclin sa zic mai degraba ca nu, daca-l raportez la generatia ilustra din care a facut parte.
Daca-l raportez insa la generatile ultimilor 20 de ani, raspunsul este cu siguranta unul afirmativ. Pentru ca in raport cu toata adunatura de fripturisti, corupti, demagogi, securisti si ticalosi care populeaza scena politica de dupa 1989, Ion Diaconescu a fost nu doar cu mult mai bun. A fost altceva.
Da, n-a avut talentul combinatoric al altor sefi de partide, n-a stiut sa fie nici lunecos, nici autoritar, n-a stiut sa muste cu salbaticie din jugulara adversarului, n-a folosit niciodata vorba ca pe un par, n-a urat, n-a sfidat, n-a furat, n-a facut compromisuri cu principiile. Pentru ca Ion Diaconescu a fost altfel educat. Domnia sa a facut parte dintr-o generatie care a crezut in principii mai mult decat in oportunitati, a crezut mai mult in binele public, decat in cel propriu.
A facut parte dintr-o generatie educata sa vada in politica o forma de patriotism si o modalitate de a-ti sluji tara, nu de a o mulge. De aceea n-a murit intr-o vila luxoasa, ci intr-un apartament de bloc in fata caruia nu trona vreun 4x4 opulent. A facut politica, atata cat a stiut si atata cata s-a priceput, pentru tara, nu pentru capatuirea proprie.
Ion Diaconescu a facut 17 ani de puscarie comunista. A cunoscut asadar iadul in viata fiind. Cele indurate in aceste aproape 2 decenii nu pot fi, probabil, puse in cuvinte si nu pot fi constientizate la justa dimensiune cutremuratoare. Si cu toate acestea, domnia sa nu a facut niciodata parada de anticomunism. Era de la sine inteles ca, fiind taranist, era anticomunist. Era de la sine inteles ca dupa 17 ani de temnita grea nu putea fi decat adversar al celor care l-au tinut acolo, si totusi nu s-a batut niciodata cu pumnii
