In filmul danezei Susanne Bier, notiunile de bine si rau sunt foarte confuze. Recompensat in 2011 si cu Oscar, si cu Globul de Aur (ambele la categoria Cel mai bun film strain), filmul mixeaza conformism si vanitate burgheza sub forma unei povesti morale crestine despre cat de necesar e sa intorci si celalalt obraz, mai ales cand vrei sa le dai o lectie copiilor despre nocivitatea violentei si a dorinţei de razbunare.
Daneza Susanne Bier a inceput colaborarea cu scenaristul Anders Thomas Jensen mai demult, dar rezultatul muncii lor s-a tot inmuiat, ajungand acum la aceasta confuza si lacramoasa poveste contemporana, pe cat de lipsita de logica pe atat de falsa.
Faptul ca le-a rupt inimile mosuletilor de la AMPAS, precum si pe cele ale presei straine de la Hollywood, e cel mai bun indiciu pentru orizontul de asteptare al acestora (asta daca nu ne-am revenit dupa faptul ca „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” n-a ajuns nici macar pe lista scurta a nominalizarilor la Oscar).
Dar ce „zugraveste” Susanne Bier in filmul sau? Pai zugraveste o poveste despre un medic danez din zilele noastre, Anton, care se imparte intre misionariatul dintr-o zona de conflict din Africa (unde munceste „ca un sfant”, au spus la misto unii critici americani, reparand mai ales ce strica un psihopat care nenoroceste femei), si familia de acasa, nereusind sa fie prezent nici in viata celor doi copii si nici sa-si rezolve problemele cu sotia care vrea sa-l lase pentru ca a inselat-o.
Baiatul cel mare al cuplului, Elias, se imprieteneste la scoala cu un coleg nou, Christian – nume, vezi Doamne, si el predestinat pentru ce va urma – deoarece Christian, proaspat orfan de mama si cu multa furie in el, il apara violent pe Elias in fata unui coleg abuziv. (Titlul original al filmului, “Haevnen”, inseamna in daneza “Razbunare.”).
Agresivitatea lu
