În ansamblul culturii române, literatura exilului e departe de a-şi fi găsit locul sau receptarea critică definitive ori măcar adecvate. Există, desigur, luări de poziţie semnificative, există exegeze notabile, dar o sinteză cu adevărat cuprinzătoare şi recuperatoare întârzie încă să se producă.

Pe de altă parte, exilul literar românesc este astăzi, cum altfel, „de domeniul trecutului”; Nicolae Manolescu observă că, pentru a exista exilul, „trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca şi regimuri mai mult sau mai puţin autoritare”, iar libertatea de creaţie şi de gândire, precum şi fenomenul globalizării culturale conduc la dispariţia exilului şi a exilaţilor.

Unul dintre reprezentanţii exilului românesc căruia critica îi este încă datoare e Vintilă Horia, scriitor care mărturiseşte, într-un interviu, că „exilul nu înseamnă a pleca dintr-un loc pentru a trăi în alt loc (...). Pentru scriitor, exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii”. Poemele scrise de Vintilă Horia sunt o mărturie a acestei nevoi de cunoaştere, dar şi a obsesivelor revelaţii ale interiorităţii. Nevoia regăsirii identităţii de sine este, am putea spune, cheia de boltă a lirismului lui Vintilă Horia, poet ce mărturisea că îşi scrie creaţiile lirice în limba română, „limba poeziei”, cum o numeşte, „cu gând de a nu mă pierde”. Într-un articol apărut în România literară (nr. 37, 2005), Gheorghe Grigurcu consideră că exilul este, pentru Vintilă Horia, o modalitate de a experimenta rezistenţa fiinţei în faţa unei stări-limită de indiscutabil dramatism ontologic: „Exilul i se înfăţişează lui Vintilă Horia nu doar ca o circumstanţă biografică între altele, ci ca o situaţielimită care ne obligă a da socoteală de tăria sau slăbiciunea fibrei noastre morale, «măsura îndeletnicirii de-a fi». Ne aflăm, experimentâ