Maestrului Radu Cosaşu, cu drag. Întîi muzica, apoi politica…
La Alba Iulia, printre dilematici şi nu numai, l-am ascultat pe Alexandru Tomescu cîntînd în Catedrala Catolică, vreme de o oră, cîteva capricii de Paganini. Nu ştiu dacă talentul său formidabil, vioara lui faimoasă sau atmosfera de acolo m-au făcut să pot primi aceste capricii cu totul altfel decît mă aşteptam. Surpriza a fost, oricum, foarte mare şi foarte frumoasă pentru că am făcut pace în mine însumi cu acest opus paganinian.
Cînd am ascultat pentru prima dată toate Capriciile lui Paganini, de la primul la al douăzeci şi patrulea – mulţi ani de-atunci, prea mulţi! –, o senzaţie de mister jucăuş de sorginte diavolească a pus stăpînire pe mine şi am simţit magnetismul irezistibil al acestor mici cîntecele pentru vioară, ca pe o tentaţie pe cît de dulce pe atît de suspectă. Mi s-a părut că aud o muzică extraordinară compusă de un înger îndrăcit, genial şi orgolios. Sunete reci şi spectaculoase, stopuri neaşteptate, armonii care încep splendid şi se rup neaşteptat, imitaţii ale altor instrumente (flaut, chitară, corn, cimpoi etc.), saltul – cînd ameţitor, cînd lent al arcuşului, atacul – cînd rapid şi devastatator, cînd moale şi aproape liric, amestecul năucitor dintre „repede“ şi „încet“ fac din Capricii muzica totală pentru vioară. Aceste capricii par un fel de studii, dar am avut mereu convingerea că sînt mult mai mult. Instrumentul, aproape, se epuizează. Vioara singură, pură, nudă se etalează în toată puterea şi anvergura ei, într-un fel de extaz savaotic. Dar, la fel se întîmplă şi cu mine, ascultătorul. După un şir consistent de capricii paganiniene, mă simt stors de vlagă, învins. De fiecare dată, aceste capricii mă atrag într-un fel de zbucium din care ies zdrobit. N-am ştiut niciodată dacă e vorba despre o empatie anume cu violonistul sau e vorba despre mine, pur şi simplu.
