De mai multă vreme, adun date, argumente şi ilustraţii pentru ideea că societatea românească, care în mod vădit nu se simte deloc bine în hainele capitalismului democratic care i-au fost puse pe urmeri de evenimentele lui Decembrie 1989, caută un alt gestalt în care să-şi aşeze materia şi procesele care-i sunt tipice. Nu ştim, încă, prea bine de ce, dar acesta pare să fie cel al rînduielilor feudale. Vorba unui bun prieten al meu: "La cît suntem noi puşi pe stricat, suntem în stare să compromitem şi capitalismul ăsta!". Sub ochii noştri şi probabil şi ai generaţiei viitoare, dacă nimic nu intervine pentru a schimba cursul actual al lucrurilor, societatea româ-nească se va prezenta lumii ca un neo-feudalism. Nu ştim dacă măcar acesta va fi unul performant sau doar unul "de subzistenţă", aşa cum au fost "socialismul" postbelic şi "capitalismul postrevoluţionar" în care am trăit.
Procesul la care mă refer astăzi este cel al apariţiei şi dezvoltării clanurilor, ca formă tipic feudală de rezolvare a unor complexe probleme ale comunităţilor locale. În feudalism, structura naturală, organică, a organizării comunităţilor locale este familia lărgită, care la limită desemnează un clan. Două sau mai multe familii pot coexista într-un areal de locuire; în mod natural ele dezvoltă relaţii de cooperare, de competiţie sau de conflict, funcţie de deciziile luate de conducătorii acestora şi de situaţiile care definesc la un moment dat sau altul miza relaţiilor din cadrul comunităţii respective. Pentru cei care vor să studieze materia mai din aproape, istoria socială şi politică a Scoţiei medievale, pînă tîrziu spre modernitatea deplină, ba chiar şi pînă astăzi, prezintă un superb material ilustrativ a ceea ce au fost clanurile, precum şi funcţiile sociale pe care le-au îndeplinit de-a lungul timpului.
Întrebarea este, cum de se nasc ele din substanţa unei societăţi care s
