Sînt sigur că, în urma unei vacanţe în România, poţi să te întorci acasă odihnit, mulţumit, plin de speranţă că se mai poate face cîte ceva şi pe aici. Există locuri minunate, cu oameni minunaţi, poţi să ai norocul de a da peste spaţii în care obişnuinţa înjurării şi condamnării necondiţionate a naţiei e forţată să ia o pauză. E evident faptul că orice judecată generală prăvălită peste un popor întreg nu poate fi decît nedreaptă şi descalificantă pentru cel care o emite. Şi habar n-am cît de multe sau de puţine sînt locurile din ţara asta unde, oricît ai fi de cusurgiu, n-ai ce să comentezi, ci, pur şi simplu, îţi scoţi pălăria şi te bucuri sincer. Cert e faptul că locurile astea există, că ai şanse să dai peste ele, dacă te hotărăşti să pleci la întîmplare, renunţînd la destinaţiile sigure pe care le-ai descoperit în timp. Însă anul ăsta am avut ghinion.

Coborînd din Banat, spre Clisura Dunării, descoperi locuri uluitoare. Vederea fluviului taie într-o clipă orice chef de cîrcoteală. Privirea se umple de măreţie, iar spectacolul Cazanelor ocupă, o vreme, toată atenţia. E ca o beţie rapidă, în preajma unei poveşti fabuloase. Pe cît de scurtă şi de intensă, pe atît de aducătoare de cruntă mahmureală. Ca să se confirme, a mia oară, că orice secundă în proximitatea sublimului găzduieşte, la umbra sa, ani buni de foială în braţele derizoriului. Prezenţa umană de pe malul românesc al Dunării e un amestec de chermeză suprarealistă cu un tablou clinic de isterie a automutilării. Poate că lucrurile n-ar fi atît de evidente dacă Pămîntul ar fi plat, iar locurile astea s-ar afla la marginea lumii, dincolo de care s-ar căsca neantul. E foarte clar că lucrurile nu stau aşa. Dincolo de noi urmează ceva care se vede foarte bine, cu ochiul liber. E Serbia. Iar malul populat de fraţii noştri ortodocşi arată ca o lume locuită de oameni normali. Aşezări bine conturate, cumin