O dezbatere recentă din revista „22” repune pe tapet necesitatea de a studia literatura universală în şcoală. La sfârşitul acestei luni, Uniunea Latină va organiza la Alba-Iulia, în colaborare cu Consiliul judeţean şi cu Universitatea din localitate, un seminar internaţ ional consacrat importanţei latinităţii pentru civilizaţia europeană a ultimelor două milenii.

Nu e greu de constatat ce anume a determinat revenirea în actualitate a celor două teme. Absenţa literaturii universale din programele şcolare, respectiv a latinei, atât în România, cât şi în alte ţări, sau reducerea drastică a numărului de studenţi de la disciplina Limbi clasice sunt cauze evidente. Din ele decurg şi altele, mai puţin evidente, poate, dar la fel de importante, cum ar fi scăderea interesului pentru ceea ce se numea odată, cu o expresie frumoasă, umanioare, ca factor decisiv în formarea personalităţii umane şi degradarea capacităţii de exprimare, altfel spus, a limbii.

Preocupările cu pricina nu sunt noi şi nici nu privesc doar şcoala românească. În Franţa este în curs o dezbatere asemănătoare pe tema latinei. România are tristul privilegiu de a moşteni o idee de şcoală profund deformată de mentalitatea comunistă. Cu excepţia onorabilă a deceniului care a urmat reformei din 1966, în şcoala românească de toate gradele a predominat concepţia politehnizării învăţământului. Asta însemna diminuarea considerabilă a orelor de limbă română, de limbi străine, de literatură, logică, filosofie, istorie sau chiar eliminarea lor din programă. Latina nu avea (nu are nici astăzi) decât o oră pe săptămână şi doar (astăzi) la profilul filologic. Elevii cei mai buni alegeau realul, nu umanul, date fiind perspectivele mai mari pe care le oferea după bacalaureat. Învăţământul era (şi este) discriminatoriu şi în privinţa existenţei liceelor de specialitate, în care cultura generală, chiar şi cea