Am publicat acum câţiva ani o carte despre romanul poliţist de tip hard-boiled, intitulată Metafizica detectivului Marlowe. Nu-mi propusesem atunci să scriu un tratat despre formula romanului poliţist de maximă popularitate în Statele Unite începând cu anii ‘20-‘30.
Încercam doar să demonstrez că, în anumite condiţii, acest tip de scriere poate fi circumscris literaturii — literaturii pur şi simplu, fără vreun alt calificativ („de divertisment”, „de evaziune”, „de recreere” etc.). Din lecturile mele în zona romanului poliţist – nu foarte întinse nici până în acel moment, nici de-atunci încoace – rezulta că scrierile lui Raymond Chandler furnizau suficiente argumente pentru construirea unui scenariu vizând preeminenţa literaturii în dauna „enigmisticii”. Deşi temele celor şapte romane ale sale se revedică genului „poliţist”, accentele cad în altă parte. Şi anume, pe calitatea literară a textului şi pe forţa de expresie a personajului titular, în care identificam o nouă formulă de construcţie a eroului ficţional. Mulţumit că Philip Marlowe îmi oferea, aproape pe tavă, probe pentru a-mi susţine teza, n-am insistat asupra contextului mai larg care i-a premers existenţa. O fac acum, în câteva note marginale, sperând că aceste precizări nu-l vor plictisi prea mult pe cititor.
Philip Marlowe n-a apărut, asemeni zeiţei Athena, gata înarmat, din urechea tatălui ei. Există o istorie mai veche a acestui tip de personaj. În anii ’20, în împrejurările sociale, morale şi politice cunoscute (Marea Depresiune, mişcările sociale violente, încercarea de a pune, prin New Deal, capăt crizei etc.) asistăm la renaşterea, la cristalizarea unui tip literar. Ceea ce identificăm, la o primă vedere, e aglutinarea câtorva caracteristici preexistente, împrumutate din masa informă şi gigantică a literaturii populare britanice a primei perioade victoriene. Deşi maeştrii stilului h
