Îmi amintesc că, prin anii ’90, cînd predam limba română la Universitatea din Roma, colegii de acolo m-au „iniţiat“ în diferenţele dintre „cultura de dreapta“ şi „cultura de stînga“ şi în micile simboluri aferente. Mi s-a explicat, de pildă, că nu e recomandabil, cînd intru în facultate, să mi se vadă din buzunarul pardesiului ziarul Corriere della Sera, pentru că e considerat „ziarul burgheziei“. Într-adevăr, uitîndu-mă ce „afişau“ alţii, am constatat că Il Manifesto, l’Unità şi La Repubblica erau ziarele preferate în mediul universitar şi, mai mult decît atît, ele constituiau un fel de indicii ale identităţii purtătorilor. Era, oarecum, de bonton să arăţi, printr-un colţ de ziar ieşit din buzunar sau din geantă, că ai anumite convingeri politice. După cum ţinuta vestimentară reprezenta, de asemenea, un cod pe care era bine să-l accepţi: niciodată să nu apari în faţa studenţilor cu cămaşă bleu-ciel „ca în Parioli“ (cartierul select al Romei)! Era prea business oriented, era „de dreapta“, o purtau bancherii şi managerii! La vremea aceea, priveam mai degrabă cu amuzament asemenea sofisticării care încercau să transpună, pînă la nivelul celor mai banale detalii de viaţă cotidiană, cele două „culturi“: de stînga şi de dreapta. Am înţeles însă mai apoi că aveau o logică a lor, provenită din experienţele istorice şi politice ale Italiei în secolul al XX-lea, asumate într-un fel propriu şi exprimate într-o permanentă polemică. Oricum, într-o ţară care cunoscuse un regim fascist, dar care avusese şi cel mai puternic partid comunist din Europa Occidentală, a-ţi declara/afişa opţiunile de stînga sau de dreapta era/este esenţial.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe anConstat, de la o vreme, că a devenit şi la noi trendy să-ţi declari/afişezi identitatea politico-ideologică. Observ – în via