De o vreme, un clip publicitar, difuzat de mai multe posturi de televiziune, transmite – din partea Federaţiei Române de Handbal – un mesaj frumos şi călduros, care atrage atenţia asupra meritelor unui sport mai puţin popular decât fotbalul.
Textul mizează tocmai pe diferenţele dintre partidele de handbal şi cele (aluziv şi ironic evocate) de fotbal. Din păcate, în mijlocul argumentării, apare un calc neaşteptat; aflăm că, la handbal, „cronometrul nu contează pauzele”! Desigur, se înţelege cam ce vrea să spună transmiţătorul mesajului: că pauzele nu contează [nu au importanţă, nu se iau în calcul] la înregistrarea timpului, sau că la handbal cronometrul nu înregistrează sau nu măsoară şi pauzele din joc. Sintaxa enunţului este însă imposibilă în română. E greu de crezut că ea ar fi altceva decât o transpunere neinspirată, o traducere a unui enunţ conţinând verbele compter (din franceză), contare (din italiană) sau chiar count (din engleză), care au în primul rând sensul „a număra”. Verbele romanice chiar stau la originea termenului modern a conta, dar din mulţimea sensurilor lor de origine au fost preluate în română doar câteva valori derivate şi abstracte: „(1) a se încrede în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva, a spera în ajutorul cuiva sau a ceva; (2) a reprezenta o valoare, a avea însemnătate” (DEX). De la numărare şi stabilirea unui total se trece uşor la atenţia acordată unui fapt şi la atribuirea de valoare (a lua în calcul, a ţine socoteală de...). La originea tuturor verbelor în discuţie (cel englezesc provenind din franceza veche) se află forma latină computare.
De fapt, a existat un moment în evoluţia românei în care a conta avea şi sensul „a număra, a socoti”: la începutul introducerii sale în limbă, în secolul al XIX-lea, cuvântul apare sporadic cu acest sens, pe care îl atestă Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, Lite
