Mai penibilă decît dispariţia cuvîntului (şi a ideii de) duioşie

– pe care nu de mult propuneam, fără consecinţe, să fie scrisă cu puncte puncte

d...e, precum se evitau pe vremuri cuvinte pornografice,

şi, mă rog, de ce să aibă consecinţe?

de unde această neobrăzare ca urma unui pix să aibă consecinţe

într-o ţară unde chiar înainte de a ne fi născut

se stabilise, la Capşa, că nimic nu are consecinţe? –

dar să mergem mai departe:

mai violentă şi mai dură decît dispariţia duioşiei

a fost lichidarea candorii.

Nu investighez (verb la zi) pe nimeni, dar cu siguranţă nu sînt singurul care nu a mai auzit/văzut

un gest de candoare, un gînd candid, o interogaţie candidă.

Intraţi în orice bar, bodegă, discotecă sau talk-show,

– nu vă propun totuşi un consiliu de miniştri –

şi întrebaţi: „ce e candoarea?, cu ce se prepară?“

şi veţi fi privit ca un deplasat mintal.

Deschideţi dicţionarul şi veţi găsi două rînduri la „candoare“:

1) curăţenie morală. 2) nevinovăţie, naivitate.

Te zguduie un rîs aproape cît un sens cu nonsensul lui.

Într-un act de cultură, te duci la un anticariat, cauţi şi găseşti romanul care a avut pentru prima oară titlul acesta, Candide (1759), şi după un îndelung efort îl duci pînă la capăt, ca să afli ce?

Că a fi candid înseamnă să-ţi cultivi grădina casei.

„De ce vinzi prostii?“, a fost întrebat acel anticar de către un nepot al său, după ce i-a rezumat subiectul.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniCăutător – precum alţii, de adevăr sau de aur – al celor care au lichidat candoarea,

am altă reacţie:

cum îmi apare umbra fantomatică a acestui cuvînt,

îl văd pe James Finlayson –