Iarina Demian a fost, în copilărie, într-un lagăr. Actriţă fiind a strălucit mai apoi pe scenele lumii. A dus o viaţă de roman, pe care ar fi putut să îl scrie doar soţul său, cronicarul Ioan Chirilă, dar nu l-a scris.

Iarina Demian a fost, cândva, cea mai fericită femeie din lume. Apoi a venit o toamnă, şi-a privit soţul mort, ar fi vrut să vorbească, dar nu mai putea să vorbească. A fost un timp în care era ca şi cum ea ar fi murit. În ultima sa dimineaţă, Ioan Chirilă a citit din „Crimă şi pedeapsă". Poate că e mai uşor aşa, de mână cu Dostoievski, cine ştie? Era 1999, un noiembrie mizerabil se sfârşea, Iarina îl pierduse pe Vania, şi nu, nu suntem într-o nuvelă rusească, aşa e nenorocita asta de viaţă.

Ea nu avea să mai fie niciodată de atunci înainte „Prinţesa Iarina". S-a refugiat în teatru, ce era să facă? A continuat să fie mama lui Ionuţ Chirilă şi bunica Anei, mama lui Tudor Chirilă, a jucat şi a regizat. Şi-a împlinit bine toate rolurile, dar „Prinţesa Iarina" nu a mai fost şi nici nu o să mai fie. Şi iată că se împlinesc, în curând, doisprezece ani de când n-a mai plâns decât pe scenă. Ultima dată când a trebuit să învingă o lacrimă a fost - sunt doi ani de atunci - când a vizitat Praga cu Tudor şi a recunoscut casa în care ea a copilărit.

Melancholia

Casa de acum a Iarinei Demian a rămas, firesc, şi casa lui Ioan Chirilă. Biroul său de lucru e la fel: uite, în dreapta e o scrumieră adusă tocmai din Australia, mai încolo un briceag pe care scrie Jerusalem. În sufragerie te răvăşeşte, ca un sfârşit de lume, această imagine: ceasurile cronicarului aliniate ca pe un altar, sub o fotografie în care el e tânăr şi visează. Timpul, cumva, deşi a continuat să curgă, s-a oprit. Aici e încă 1999, dar şi 2011 e.

Casa întreagă respiră o ordine care nu i-ar fi plăcut cronicarului, care nu era foarte ordonat, ca o dovadă, nu supremă, dar or