În ultimele cinci luni, un megascandal de corupţie a zguduit din temelii porturile constănţene şi nu numai. Indivizii consideraţi odată mahări ai porturilor Agigea şi Constanţa au căzut unul după altul. Iar alţii s-au ridicat din cenuşa „afacerilor" lor. Dar asta mai puţin importă. Ceea ce contează este faptul că, la momentul de faţă, numărul acuzaţilor pare să se umfle ca un cozonac.

Mai precis, printre considerentele avute în vedere de procurorii anticorupţie când au solicitat prelungirea mandatelor de arestare pentru cei 14 acuzaţi care au mai rămas după gratii s-a numărat şi faptul că, între timp, urmărirea penală s-a extins faţă de alte 13 persoane pe care procurorii nu le avuseseră iniţial în vedere. Astfel, numărul acuzaţilor pare să bată spre 50, la momentul actual. Foarte interesant însă este faptul că, dintre aceştia, numai 14 au rămas după gratii. Nu că aş fi mare fan al lui Eugen Bogatu sau Aurelian Cătălin Pilcă, pentru a cere eliberarea lor. Departe de mine acest gând. Numai că ochiului experimentat al CEDO, de pildă, ar putea părea mai degrabă suspect faptul că doar cei 14 sunt după gratii, restul fiind cercetaţi în stare de libertate. Nu de alta, dar specialiştii CEDO ar putea invoca principii precum egalitate de tratament între acuzaţi. Ceea ce ar părea să lipsească în dosarul Portul. Păi, dacă tot sunt toţi acuzaţi de constituire, aderare la un grup infracţional organizat sau sprijinirea unei astfel de grupări, atunci de ce unii sunt după gratii, iar alţii se bucură de libertate? Nu se presupune că erau toţi membrii aceleiaşi grupări? Egalitatea de tratament ar însemna ori să fie toţi liberi, ori să fie toţi după gratii. Dar dincolo de acest aspect, nu este de trecut cu vederea nici faptul că legislaţia română în vigoare prevede că un om nu poate petrece în arest preventiv mai mult de şase luni, fără să se fi întocmit rechizitoriul iar dosa