Scriind despre Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile greceşti ale Europei creştine (traducere de Eduard Florin Tudor, Bucureşti, Editura Nemira, 2011, 294 p.), istoricul lyonez Sylvain Gouguenheim redeschide o dezbatere care, în linii mari, părea tranşată: este sau nu este adevărat că fără aportul filozofilor arabi medievali Apusul european nu l-ar fi redescoperit pe Aristotel? Versiunea acceptată asupra faptelor de natură intelectuală la care se referă este că transmiterea moştenirii aristotelice care a marcat profund vremurile medievale în Occident s-a făcut prin contractarea de datorii covîrşitoare faţă de cărturarii islamului. Or, Gouguenheim este de altă părere – şi o apără chiar şi dincolo de cartea propriu-zisă, polemizînd în spaţiul culturii cu autori care nu îi împărtăşesc opinia şi se întemeiază pe mai vechile rezultate ale cercetării. Deja acest instinct al contrazicerii adevărurilor socotite definitive este unul care recomandă bunul instinct profesional al unui istoric, fiindcă opţiunea autenticului explorator ştiinţific este pentru adîncirea şi aprofundarea cunoaşterii, nu pentru reproducerea comodă a adevărurilor acceptate.

Pe de altă parte, Franţa, unde istoriografia medievală şi istoria filozofiei îşi au trecuturi aureolate ca ramuri ale expandării cuceririi adevărului ştiinţific, nu pare, iată, deloc afectată de ceea ce se răspîndeşte într-o manieră contagioasă şi alertă la noi: pretinsul pragmatism, aşa-zisa opţiune pentru ramurile de vîrf ale avansului în desluşirea tainelor ştiinţifice, subordonarea aproape maniacală a interesului explorativ tehnologiei, economiei şi ramurilor de activitate intens profitabilă în imediat. Dimpotrivă, marile discipline din universităţi, cu o istorie care provine din trivium şi quatrivium – ciclurile educative dinaintea modernităţii –, se bucură de o nezdruncinată continuitate, de respect şi