S-a spus multă vreme despre Paris că ar fi „capitala lumii”; afirmaţia privea, desigur, Parisul secolului al XlXlea.

Iată însă că Parisul şi-a conservat statutul de capitală mondială şi după ce strălucirea lui spectaculoasă s-a stins, adică după Primul Război Mondial. Încă cel puţin cîteva decenii, lumea intelectuală a căutat consacrarea supremă tot la Paris.

Factura cosmopolită a oraşului a reprezentat probabil explicaţia ultimă pentru acest fenomen mai degrabă ciudat. Chiar şi pînă spre anii 1910-1920 capitala Franţei atrăsese spiritele excepţionale din alte ţări; fenomenul devine însă frapant în prima jumătate a secolului XX: cariera lui Brassaï – cel mai elocvent exemplu.

Acest maghiar născut în 1899 la Braşov, la graniţa cea mai îndepărtată a Imperiului austroungar, a avut de la început chemarea irezistibilă a Centrului: s-ar zice că toată viaţa, încă din adolescenţă, a căutat în mod instinctiv Parisul, atras ca de un apel ascuns şi puternic. Etapele existenţei lui n-au reprezentat altceva decît o „quête” a Parisului. Pentru a ajunge acolo, a mers mai întîi la Budapesta (unde studiază desenul), apoi la Berlin (ca student la Academia de Arte Frumoase), atingînd în cele din urmă, în 1924, oraşul visurilor sale. I-a frecventat pe Mattis Teutsch la Budapesta, pe Kokoschka şi Kandinsky la Berlin, dar năzuinţa ultimă rămînea Parisul. Odată stabilit în capitala Franţei, a ştiut din prima clipă că nu o va mai părăsi pînă la moarte.

Maghiarul din România, honved în timpul Primului Război Mondial, vorbitor de germană şi română, a învăţat conştiincios franceza, devenind francez prin toate datele existenţei sale sociale şi artistice, precedîndu-l involuntar pe Cioran; a hotârît să fie francez şi a devenit. În acelaşi oraş cu el, în acelaşi cartier al capitalei, catalanul Dalí, spaniolul Picasso, americanul Henry Miller, românul Brâncuşi, italian