La 87 de ani, Flavia Coposu, sora fostului preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, explică ce tren a aşteptat Corneliu toată viaţa, şi de ce acesta nu a sosit niciodată.

Mai întâi, o scurtă secvenţă. Ne aflăm în Bucureşti, cândva pe la mijlocul anilor '70. Opintindu-se sub greutatea câtorva pungi pline cu dovlecei şi cartofi, Flavia Coposu se îndreaptă agale, dinspre apartamentul din cartierul Balta Albă, spre o casă situată în centrul Capitalei, în spatele magazinului Unirea. Sună la soneria de la intrarea în imobil, aşteptând să‑i deschidă mama, sau sora, Rodica, sau, de ce nu, chiar fratele, Corneliu, care-şi petrecea majoritatea timpului aşezat pe canapeaua de la intrare, citind.

În schimb, din prag este întâmpinată de figura zâmbitoare a unui domn Alexandrescu, vizitator insistent şi interlocutor al lui Corneliu Coposu, protagonistul unor discuţii închegate în jurul unor întrebări de felul: „Ce aţi mai făcut?", „Cu cine v-aţi mai întâlnit?", sau „Ce aţi mai auzit?".Domnul Alexandrescu, descris astăzi ca „un om şters, cu faţă de porc", îi zâmbeşte aşadar Flaviei Coposu şi o invită respectuos să intre.

Din prag aude vocea lui Corneliu Coposu: „Flavia, fă‑ne şi nouă o cafea, te rog". Femeia aruncă pungile cu legume şi, ambalată ca o rachetă înainte de decolare, începe să urle la cel tolănit lângă fratele său, dând impresia că se simte ca la el acasă. Calmat de trecerea anilor şi de convingerea că orice lucru, oricât de grav, se transformă la un moment dat într-un pretext de glume, momentul respectiv este descris astăzi de către Flavia Coposu astfel: „L‑am întrebat de ce nu-şi alege şi el o meserie onorabilă, ca restul oamenilor".

Cert este că, după plecarea domnului Alexandrescu, Corneliu Coposu, client fidel al închisorilor comuniste, bătut şi maltrat ani în şir, deportat la capătul Pământului, umilit şi trimis pe