Jerome K. Jerome m-a învăţat încă din copilărie că hazul e cea mai bună apărare împotriva necazului. O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul criticului de teatru Alice Georgescu.

Primul răspuns pe care l-am dat (în minte) atunci când mi-a fost adresată invitaţia de a scrie ceva despre cartea mea „de căpătâi" (expresia a devenit, cu timpul, amuzantă prin inadecvare) a fost, scurt, „Trei într-o barcă".

Al doilea răspuns a fost altul, pentru că drăcuşorul vanităţii, cuibărit aproape în fiecare dintre noi, a strigat ascuţit, cuprins de o panică sinceră: „Proasto, vrei să spui lumii că, virgulă (e un drăcuşor chiţibuşar), cartea ta preferată, de zeci de ani încoace, este una umoristică, una de divertisment, una dintr-alea pe care le uiţi în tren când cobori?! O să te râdă şi curcile!".

I-am dat dreptate, după care mi-am văzut de treabă. Ei, şi? N-au decât să râdă curcile, râsul face bine la sănătate. A tuturor. Cred, de altfel, că asta este şi una dintre calităţile cărţii mele preferate: are efectul unei pilule de Xanax, minus efectele secundare. „Trei într-o barcă (fără a mai socoti şi câinele)" - acesta e titlul complet - te înveseleşte, te înseninează, te îmboldeşte să te distrezi pe socoteala mizeriilor vieţii şi, mai ales, a propriilor tale încruntări inutile. Este, pentru mine, o carte-medicament.

În biblioteca bunicii

Am descoperit-o când aveam vreo 6 ani, în biblioteca bunicii mele (mai exact, într-o cămăruţă unde stăteau în mormane o mulţime de cărţi şi reviste vechi), şi, deşi ştiam să citesc, m-au atras la ea în primul rând desenele şi, înainte de orice, desenul înfăţişând câinele - un fox bărbos şi hotărât, ca toţi cei de soiul lui. Îl chema - îl cheamă - Montmorency, nume de aristocrat. Numele ilustratorului nu mi-a spus prea multe; mai târziu am des