n „Băsescu nu e un dictator vădit”, e de părere, aproape scuzându-se, Mircea Cărtărescu, amorezat cândva de covârşitorul personaj. Carevasăzică, preşedintele e dictator, dar mai cu fereală, nu făţiş. Unul cu mască democratică, în ton cu cromatica confuză a timpului. Ca să-şi facă vădite apucăturile satrapice ar trebui, probabil, să castreze vreun opozant, să incendieze Modroganul şi să-şi ridice, sub balconul palatului, o piramidă din tigvele adversarilor ori să-şi bage calul în parlament. Pesemne că folosirea serviciilor secrete şi a magistraţilor în acţiunile de poliţie politică intră în obişnuinţa unui dictator nevădit şi frecventabil de intelighenţia patriei. Prin urmare, în logica oarbă al levanticului condeier n-avem motive de îngrijorare, şeful statului e încă în fişa postului. Abia când şi-o dezăvorî pofta tiranică avem dreptul la niscaiva temeri. Adevărul este că poeţii au iubit dintotdeauna dictatorii, vădiţi sau nevădiţi, căci punga ăstora le-a fost muză. Păi, nu saltimbancii şi cântăreţii de curte le sunt lor străbuni?

n Fostului preşedinte Iliescu succesorul său îi aduce aminte de... Hitler. Cică i-ar semăna nepotrivit zvasticului Adolf, şi el iubitor de mişcări populare. Drumul spre fundătura tiranică ar fi început şi atunci prin fanatizarea maselor încolţite de sărăcia postbelică. Aidoma fuhrer-ului, căpitanul de uscat învrăjbit s-ar gândi să-şi vâre colonia în lagăr şi s-o gazeze când i-o veni pe chelie. Prostii şi închipuiri rostite la oftică pesedistă, zice camarila îmbăsescizată turbat. Aiurea, răspund ăilalţi, tot mai departe de blidul puterii. Eu nu-i cred nici pe unii, nici pe alţii, dar ceva-ceva mă înghimpă totuşi: pasiunea, comună amândurora, pentru Albă ca Zăpada. Fiindcă mustăciosul fritz era înnebunit după prinţesa fraţilor Grimm, dacă ne-am bizui pe istoricii recenţi. Aşijderea şi pleşul tomitan, amorezat de aceeaşi fătucă, dar