Există o stradă în Timiş oara care leagă Facultatea de Arte de Piaţa Unirii cu o clădire ai cărei pereţi jerpeliţi arată că atât proprietarii, cât şi administraţia urbei au lă- sat-o sub agresiunea timpului şi intemperiilor, deşi proporţ iile sale şi configuraţia arhitecturală, ce tind să se şteargă, te lasă să-ţi imaginezi că s-a investit multă imaginaţie în construirea ei pe vremea când se închega centrul istoric de care vorbim aici.

Ei bine, pe unul din pereţii ei, nişte anonimi s-au căţărat cu scara şi au graffitat tot felul de imagini şi scriituri pentru a acoperi urâţenia. Dincolo de acest mesaj, artiştii respectivi, care pot fi chiar studenţii de la Arte Plastice, ascund şi un semnal de atenţionare a edililor că acel teritoriu urbanistic trebuie luat în stăpânire şi readus la forma iniţială. Aceiaşi artişti, ori poate alţii, au marcat şi alte zone ale acestui oraş, dar, ce spunem noi, aproape fiecare urbe păstrează astfel de semne care vor să atragă atenţia cuiva. Genul acesta de exprimare urbană are o vechime greu de calculat, pentru că semnele sale se regăsesc oriunde, de la îngropatul oraş roman Pompei, până la marile metropole ale lumii de astăzi. Autorităţilor nu le place şi nu le-a plăcut niciodată acest gen de manifestare publică, fiind din această cauză şi greu de urmărit traseul vreunui artist ocazional sau chiar profesionalizat, atâta vreme cât ei lucrează sub anonimat. Ei între ei, grafferii, se cunosc, unii şi-au ales pseudonime, sunt veşnicii nemulţumiţi care au găsit prin acest gen de manifestare tipul potrivit de protest. Pe zi ce trece li se îngustează, însă, câmpul experimental, pentru că introducerea camerelor de luat vederi, dar şi ochii vigilenţi ai poliţiştilor, îi fac să-şi caute soluţii de-a dreptul spectaculoase pentru a se exprima. Apariţia imaginilor graffitate în epoca Ceauşescu, de exemplu, producea panică în rândul autor